Maraton Piatra Craiului 2011

Posted on

INTRO

Este prima relatare pe care o scriu despre pasiunea pentru alergarea montana, asa ca o sa incep cu o scurta introducere.

Povestea mea cu maratoanele montane incepe accidental undeva prin vara anului 2009. Eram anul I si vroiam sa ajung la finalul verii la un festival de muzica rock de prin Targu Mures impreuna cu un prieten bun. Atunci am gasit si site-ul unui maraton montan cu premii care puteau sa ne asigure periplul nostru catre festival.

Ii zicea Maraton 7500 de la diferentele de nivel, era la prima editie, avea vreo 90 de km de parcurs si era in echipe de doi. Cat de greu era sa fie? Sa castigi, desigur.

Iubeam muntele, facusem atletism cand eram mic, tot ce mai aveam nevoie era “doar” un partener de suferinta. L-am sunat pe Vlad cu care trebuia sa merg la festival, i-am spus in 2 cuvinte de planul diabolic si deja aveam partener pentru maraton. Am mai avut o scurta intalnire cu el intr-un McDonald’s sa ii arat harta traseului pe laptop, regulamentul, sa facem un plan scris cu mancarea, echipamentul, locurile in care o sa dormim pe munte..si gata – am plecat! Cu trenul pana la Sinaia. De acolo aveam sa facem auto-stopul pana in zona concursului. Planul era desigur sa castigam concursul si nu sa ne interesam cum ca trebuia parcurs un drum lung, neasfaltat, de cateva zeci de kilometri pana la Padina…

Oprim un tir in Sinaia si ajungem cu chiu-cu-vai pana la Moroieni, locul in care s-a filmat Borat (the movie) si totodata locul unde se termina drumul de asfalt. Eram intr-o alta lume acolo, intr-o mare de tigani negustori care ne aruncau priviri amenintatoare doar pentru ca eram imbracati in negru si aveam bocanci grei in picioare. Decidem sa ne oprim rapid intr-un magazin, facem plinul si fugim spre drumul catre Padina. Aici aveam sa am primul contact cu niste maratonisti montani, oameni de exceptie: Gianina si Alin! Veneau tocmai din Timisoara si ii asteptau pe Hoinari (Elena si Alex), de al caror blog aveam sa devin dependent mai tarziu. Am ramas atat de puternic impresionat de pasiunile lor, de turele lor, de cat de multa placere puteau sa gaseasca in alergat si felul in care o descriau incat am luat imediat o decizie. De atunci, in doar 2 ani au urmat nici mai mult, nici mai putin de 21 de concursuri in care am pus serios inima la alergat. La propriu si la figurat.

Continuarea cu M7500 era destul de previzibila, chiar si pentru noi. Aveam sa abandonam dupa doar 3/16 checkpoint-uri, in timp ce timisorenii castigau concursul la mixt. A fost singurul concurs la care am abandonat. A fost greu, nu stiam sa pierd. Atat de greu incat m-am certat cu Vlad pe care il impinsesem pe urcarea spre Piatra Arsa – la propriu. Am plans pentru insucces, dar nu stiam ca aveam sa castig mult mai mult in schimb.

01.10.2011 – “If you’re going through hell, keep going.” – W. Churchill

La MPC m-am gandit tot anul: din martie de la Postavaru Night, organizat tot de Lucian Clinciu pana pe 30 septembrie – seara cand mi-am impus sa ma gandesc la orice altceva, mai putin la MPC. Ca sa adorm…

De fiecare data cand discutam despre MPC, pulsul incepea usor-usor sa creasca si nu neaparat pentru ca eram nerabdator sa-l alerg, sa simt atmosfera unica de pe traseu, ci pentru ca imi era foarte frica sa vad rezultatul unui an cu 13 concursuri, dintre care doar la unul dintre ele am participat la proba full – maraton. Unde ma aflu? Cat de departe sunt de maratonisti? Cat de mult pot sa recuperez fata de editia trecuta unde stiu ca am facut o cursa de care am fost foarte multumit? Aici este locul in care poti sa-ti incerci limitele, sa-ti masori puterile cu ceilalti. Aici vin toti alergatorii montani din Romania.

Dupa o “cearta” in primavara intre doctorul de medicina sportiva si genunchii mei am fost nevoit sa alerg numai semi-maratoane. La momentul respectiv am simtit ca s-a prabusit cerul peste mine, dar cu timpul m-am adaptat si chiar am inceput sa iubesc semi-maratoanele. Fiecare proba are frumusetea ei: daca la maraton lupta cu tine este mult mai puternica, felul in care abordezi cursa si psihicul pot decide usor soarta concursului, la semi-maraton trebuie sa fii foarte bine pregatit fizic, sa ai explozie, sa dai ce ai mai bun inca de la inceput. Exact ce nu stiu eu sa fac..

Dar aici nu mai am scuze, este o cursa lunga la care trebuie sa inteleg ca daca am o strategie care sa se muleze pe mofturile organismului meu, atunci cu siguranta voi putea da totul.

Anul acesta am reusit sa “virusez” cu alergarea montana un prieten bun cu care am venit si pe la ultimele concursuri. Cu Alex m-am antrenat la stadion, pe dealuri, la long run-uri, chiar si la nefiltrate:-) Cu o saptamana inainte de start incep sa mananc multe fibre, grasimi, proteine si carbohidrati. Nimic nu intra usor in stomac atunci cand esti atent la ce mananci. Mai ales slanina la care literalmente inchid ochii cand mestec. Alergarile usoare le-am dat cu o saptamana inainte, acum trebuie doar multa odihna. Ultimul plan pe care incerc sa-l mai bifez la final este cel motivational si felul in care voi aborda cursa. Incep sa ma uit la pozele din anii trecuti, deschid clip-uri pe youtube, citesc review-uri de la ultra trail du mont blanc, ascult interviuri cu alergatori si gata: sunt bomba cu pulsul la 200 pe scaun si cred ca am o strategie buna! Pot sa plec spre Zarnesti…

Ajungem pe seara la Caminul Cultural, ridicam kit-urile de concurs si plecam spre Bran sa punem cortul. O ultima gustare si ne culcam. Incep sa ma gandesc la zboruri cu parapanta, la zebre, incerc chiar sa numar oi, fac orice care m-ar putea lasa sa adorm. Reusesc intr-un final si ma trezesc la 6. Mananc niste paste cu branza si ma culc iar, pana la 7 cand ma trezesc sa strangem cortul. In regulament este prevazut “echipament obligatoriu”. Suntem in intarziere, asa ca ma imbrac in masina: pantaloni si maneca lunga. Auch! Iau pantalonii scurti cu ciorapii de compresie si o bluza cu windstopper pentru zonele expuse de creasta unde anul trecut a fost lapovita.

Schimb intentionat doar cateva cuvinte cu cei din jur si…START! Suntem 500 de oameni care alergam spre munti. Se pleaca tare, deja nu mai e o surpriza pentru mine. Nu intru in jocul altora si imi gasesc ritmul langa Cornel Spiridon, cu care ma si opresc pana inainte de Fantana lui Botorog din motive fiziologice. Shu-shu, shu-shu si intram iar in pluton.

Vreau sa tin cat mai mult la strategia facuta de acasa: vreau sa alerg negative split! Plec cat mai incet, in ritmul meu, sa nu cad psihic si sa ma demotivez daca ma vor depasi multi la mijlocul sau pe finalul traseului si prefer sa-i las sa o faca inca de la inceput. Atacul e pregatit dupa “La Table” cand trebuie sa depasesc usor si constant pana la final.

Al doilea lucru important pe care trebuie sa-l iau in calcul este sa nu ma gandesc deloc la corp, pentru ca altfel incepe sa ma doara. Aici folosesc alt plan pentru a ma ajuta: impart traseul in 3 parti imaginare pe care le voi dedica unor persoane sau locuri dragi mie.

Asadar, pe prima parte, pana “La Table” am decis sa admir peisajul pitoresc din Magura la un ritm de alergare usoara. Logic, planul de acasa nu se potriveste cu cel de la fata locului si incep imediat sa ma panichez. Deja il pierdusem din vedere pe Cornel si asta nu e bine. Alerg prea incet, trebuie sa cresc ritmul asta nenorocit din care parca nu pot sa ies fara sa ma doara “splina”. Trebuie sa ma mint cu altceva, trebuie sa ajung in spatele unui cunoscut sa tin ritmul constant. Zis si facut. In 2 minute ajung in spatele lui Adi Valean, stau putin pana imi reglez ritmul. La Casa Folea il vad si pe Cornel si incep sa ma linistesc. E deja mult mai bine, alerg bine, nu ma doare nimic, incep sa ma bucur cu adevarat de peisaj. Ajung “La Table” intr-o ora si 14 minute, bag rapid primul gel si plec in acelasi timp cu Daniela Marin.

 

Trecem de Stana Grind si pe urcarea din padure spre Saua Funduri se schimba lucrurile: este portiunea pe care i-am dedicat-o lui Adi Fako, plecat acum in expeditie in Himalaya. Cu Adi am fost la Apuseni, Hit the Top, Maratonul de Noapte si la Geiger. De la el am invatat sa trag “ca animalu” la deal si urcarea asta e a lui. Simt ca pot sa alerg pe urcarea asta fara sa fortez ritmul. “Scuze, scuze”, depasesc in continuu si il vad in departare pe Alex Fodor. Cannot be! Intre noi nu mai este nimeni acum, doar 50 de metri de recuperat pentru mine. Las capul in jos, infig betele adanc si continui sa ma gandesc la Adi, la Himalaya, la Cho Oyu. Nu trec nici 3 minute, ridic capul si surpriza: stancaraia de la Funduri si tricoul galben al lui Alex sunt acum in fata mea. Iau betele intr-o mana si incep sa alerg: parca cu putina rusine, dar cu mult respect ii depasesc pana in creasta pe Alex Fodor si pe Istvan. Toate depasirile de acum pana la final aveau sa fie momente “de premiera” pentru mine. Erau oameni pe care nu apucam sa-i vad deloc intr-un concurs, doar la finish.

Din creasta, doar coborare pana in Valea Urzicii. Prima portiune este pe stanci colturoase si nu se poate alerga. Organizatorii au montat funii cu noduri si salvamontul este si el aici. Ma incurca destul de mult betele pe coborarea asta, dar decid sa nu folosesc deloc funiile si imi dau drumul pe stanci rapid pana la jnepeni, de unde specialitatea casei: coborarea pe grohotis. Ma duc cu tot corpul in jos, simt ca zbor! E superb, un sentiment greu de descris..

Merg asa bine pe coborarea din Valea Urzicii ca mi-e greu sa fiu atent unde calc – terenul este foarte accidentat: bolovani, stanci, grohotis, radacini mari de copaci la care din cauza vitezei e greu sa fii atent si sa calculezi in aer, in cateva milisecunde, locul in care vei pune piciorul. In schimb reusesc sa calc numai pe varfuri si chiar sprintez de multe ori la finalul coborarii. Imi iau astfel demaraj pentru jumatate din urcare. Sunt 3 kilometri cu urcari-coborari alternate in care incerc sa alerg continuu. Reusesc sa trec si de Radu Diaconescu cu care schimb 2-3 vorbe. Incep sa-mi fac griji cum ca as fi prea in fata si nu as putea sa sustin finalul maratonului. Se pare ca avem acelasi obiectiv, tragem la 5ore.

Plec in viteza spre Umeri, traseul merge paralel cu creasta aici, este magnific – se alearga pe curba de nivel. Zboooor!

Alerg cu viteza foarte mare aici, de speriat turistii, care coboara 2m pe grohotis sa ne faca loc. Mai prind un concurent aici, il vad apoi si pe Gica pe langa care trec in viteza. Ba, ce dracu’?!? Trebuie sa fiu realist: cel mai probabil m-au entuziasmat cateva depasiri pe care nu credeam ca voi fi in stare sa le fac in concursul asta si acum alerg cu motivatia si adrenalina in blana! E clar, la Plaiu Foii o sa fiu mort. Ceea ce nu este prea departe de adevar. Fac Spirlea – Bariera Plaiu Foii in 14minute, doar putin mai slab ca la antrenamente. Atunci am scos 12minute si nu eram dupa atatia kilometri. Dupa bariera urmeaza plat, mor de frica. Stiu cat de important e sa alergi portiunea asta. Aici e prima oara cand ma uit in spate. Si ma uit iar. Si iar. Din 50 in 50 de metri.

Vad elicopterul plecand din Plai si cred – pe moment ca pleaca in salvarea vreunui participant. Ma gandesc iar la Adi, la cat de complexe sunt salvarile cu elicopterul in Himalaya. Daaa…si revine motivatia! Exact de ce aveam nevoie aici. Bum, sprint pana la checkpoint unde ma asteapta un prieten cu bicicleta. Il citesc din priviri ca e cam mirat sa ma vada si asta nu poate sa faca decat sa ma incurajeze. Scot ultimul gel, dupa care 2 pahare de apa, 2 de izotonice. Ma uit pe masa si nu stiu ce sa mananc, simt ca nu gandesc prea lucid si le spun doar ca mi-e foarte foame. Cineva imi recomanda branza, cineva un ceai cald, altcineva struguri. Le spun ca nu vreau struguri pentru ca mi-e frica sa nu fermenteze in stomac si sa ma tina la alergarea de dupa Coltul Chiliilor. Mai aveam doua variante: ceai cald sau branza. Iau un strugure in mana si fug! Am stat putin peste un minut..

Inghit cu greu cateva boabe pana spre intrarea pe Valea Ursilor cand organismul ia decizia inteleapta sa respinga tot ce mancasem. Un vruuum puternic din stomac si ma trezesc cu gura plina.

Oh, fuck! Ce fac acum?

Trebuie sa ma opresc putin sa-mi revin. Ma uit in spate si il vad pe Radu Diaconescu. Nu stau pe ganduri si incep sa alerg la deal. Cu tot cu voma in gura pe care mi-era greu sa o inghit, dar nu vroiam nici sa o arunc. Pana la intrarea in padure scad ritmul si bine fac. Aud o respiratie puternica in ceafa, ma uit in spate si surpriza: nu era Radu, era un tip in niste pantaloni albastri care aproape ca alerga pe urcarea asta pe care eu creadeam ca o voi termina in 4 labe. Noroc ca aveam bete! Stiu ca pot sa ma ajut de el, sa incerc sa tin cat mai aproape pana la refugiu.

E greu, din ce in ce mai greu. Simt cruzimea traseului din talpi pana in gat. Deja ma tarasc dupa bete si chiar incep sa simt o crampa la tricepsi. E cat se poate de clar ca folosesc betele la 110%. Nu mai gandesc limpede, simt ca nu mai stiu traseul si ma intreb din 10 in 10 secunde: Unde merg?!? –  I’m going out of my mind…

Umblu si la cutiuta cu motivatie ca “last resort” care reuseste de fiecare data sa ma trezeasca la realitate (Da, in momentele alea simt ca nu sunt ancorat in realitate si traiesc intr-o lume imaginara in care secundele sunt minute, minutele – ore si asa mai departe. Probabil ca de asta imi si plac atat de mult maratoanele). Va spun sincer ca secretul intr-o cursa ca asta sta in psihic, in cat de mult reusesti sa-ti minti creierul. Si nu e usor deloc. Subconstientul lucreaza si el si de fiecare data vrea minciuni noi. Oricat de mult as incerca acum sa-mi zic ca ma simt bine, nu merge. Ma agat intr-un final de ideea ca aceasta urcare o alerg pentru Mihai Godeanu, un amic care in urma cu doar 2 saptamani a avut un accident grav in Muntii Fagaras. L-am cunoscut in Pathos si de atunci ne intalnim cam la toate maratoanele montane din tara. Am lasat aceasta ultima parte a maratonului pentru el fiindca accidentul lui a avut un impact foarte mare pentru mine si stiam ca ma va impulsiona. L-a costat o neatentie de doar o secunda si mi-am dat seama ca in aceeasi situatie puteam fi oricare dintre noi…

Mi se rupe firul si ma trezesc ca ajung la refugiul Diana fara sa fiu depasit. Televiziunea e aici, tipul in pantalonii albastri de care m-am chinuit atat de mult sa ma tin e si el langa mine. Iau o gura puternica de aer, beau pentru prima data in tot concursul din rezerva de apa de 1.5 litri din camelback si ma deconectez de la lumea de film. Trebuie sa ma relaxez fortat pe coborarea asta. Incep sa fredonez Enjoy the Ride de la Morcheeba si simt din nou frumusetea alergarii la vale. Zbor iar! Cat de dor mi-a fost…

La Chilii ii prind pe Radu Milea si pe George Robu care se pare ca alearga impreuna. Ma apropii la 20 de metri in spatele lor si incerc sa tin pasul impus de ei. Dar astia alearga ca niste cai de curse, n-am cum sa tin ritmul asta pana la final!! Arunc o privire si vad Zarnestiul. Cutremurat! De ce dracu e asa departe?!? Nu inteleg. Imi propun sa nu ma mai uit la el nicio secunda pana la finish si chiar asta fac. Trec in viteza si pe langa Cindy care facea poze pe traseu; ma incurajeaza: “Bravo Andrei, ai mers foarte bun”. Zambesc la aparat, dar si la incurajarea ei. Incerc sa ma tin dupa baieti, si astfel il prind pe Zsolt, care parea destul de sifonat. Wow! Ma opresc putin langa el, dar insista sa alerg in continuare. Se vedea ca nu mai putea. As fi vrut sa alergam impreuna cei 2km ramasi pana la finish. De Zsolt mi-a placut mereu, o persoana plina de viata care se bucura de fiecare cursa. Este totodata cel care a stabilit un nou record pentru creasta Fagarasului – 15h30m. Fara cuvinte! Il vezi zambind pe traseu si razand pe podium! Probabil ca astazi a prins o zi mai slaba.

Ajung in oras, toti ma incurajeaza cu talangi, goarne, tipete. Inca putin, inca putin. Localnicii ma anunta ca nu au trecut multi in fata mea. Sunt extaziat si adrenalina creste iar. Ultimii 50 de metri, vad poarta de start si sprint!

Trec linia de sosire rupt in 04:42:21! Al 16-lea la general si al 10-lea la categoria mea! Nu visam…

Senzatia la finish – de nedescris.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *