Marathon 7500 – A Dream within a Dream

Posted on

INTRO

Marathon 7500 a fost inceputul. Prima cursa. Primele trairi care aveau sa creeze dependenta: emotii, dorinta, bucurie, suferinta.

Este in primul rand, o cursa dictata de psihic – prin doua motive: profilul tehnic al traseului – fiind cel mai greu ultra-maraton din Romania si faptul ca alergarea se face in echipa de doua persoane, iar trairile se pot imparti sau dubla. Trebuie sa stii sa imparti atat durerea, dar si sa intelegi ca ambitia de a continua se dubleaza atunci cand o imparti cu cel de langa tine. Pentru anumite echipe poate fi drumul spre victorie, pentru altele spre abandon si caderi psihice.

Un soc puternic pentru mine la prima editie, cand credeam ca la o cursa de alergare montana, trebuie doar sa..alergi: “[…] Aveam sa abandonam dupa doar 3/16 checkpoint-uri. Am plans pentru insucces, dar nu stiam ca aveam sa castig mult mai mult in schimb.”

Urmatoarele editii pentru mine s-au rezumat in a descoperi placerea de a alerga pe munte alaturi de un coechipier si de a-mi pregati organismul pentru anul in care voi incerca sa dau totul. Am asteptat 5 ani pentru asta, nu m-am grabit. Distanta si profilul tehnic al cursei aduc o uzura mare corpului, iar daca nu esti pregatit pentru asa ceva, placerea alergarii montane se poate transforma intr-o amintire. Acelasi gand l-am avut si la UTMB 2013 (Ultra Trail du Mont Blanc), o cursa in jurul Alpilor de 168km – unde media de varsta a participantilor este de peste 40ani. Orice incercare de viteza in cursa si de a grabi procesul de obisnuire a organismului cu distantele lungi, poate fi letala.

PREGATIREA

Perioada de acumulare de volum pentru cursele lungi s-a tradus in zeci de ture alergate pe diversi munti alaturi de prieteni dragi, mii de amintiri. Intr-un astfel de mediu, e imposibil sa nu te bucuri mai mult de calatorie decat de destinatie. Cursa propriu-zisa sau destinatia – este practic un test a ceea ce ai acumulat in perioada de pregatire. Trairile sunt scurte si intense. Totul trebuie sa fie pregatit, anticipat si calculat pe baza experientelor de la antrenamente. Frumusetea pregatirii este o combinatie de matematica, cat si mult neasteptat – din cauza a doua variabile: corpul tau si muntele. Pe munte, toate calculele facute acasa sunt doar un reper orientativ a ce se poate intampla in ziua cursei.

Pregatirea pentru cursa incepe cu gasirea coechipierului. Teoretic, daca vrei ca echipa sa aiba cel mai bun rezultat, sunt multe aspecte dupa care trebuie sa fii atent atunci cand iti alegi partenerul de cursa. Practic, daca ai un prieten bun cu care chimia echipei functioneaza, renunti la aspectele rationale.

Acesta a fost si cazul meu atunci cand am facut echipa cu Robert Hajnal, un ultra pasionat al alergarii distantelor lungi, un coordonator de nutritie al echipei, un cal antrenat in fiecare zi de pasiune interioara si Armata Romana, dar mai presus de orice – un prieten bun. Au urmat ture de alergare pe munte in care am simulat cele mai aprige conditii, pe trasee cunoscute si necunoscute de noi, in canioane pline de apa, pe lapovita, ceata, experiente trecute cu mult peste bariera confortului. Ne-au antrenat psihic pentru ceea ce avea sa urmeze si mai important – au facut bondingul echipei.

Toti anii de asteptare se apropiau de testul final – mai erau doar detalii de pus la punct si emotiile se strangeau intr-un vuiet de revansa.

NUTRITIA

Inca de la inceput, am fost constienti ca nu putem fi echipa cel mai bine antrenata fizic. Si asta e un fapt, nu poti schimba asa usor – mai ales cand locuiesti in Bucuresti, ai un job in fata calculatorului si vezi muntele doar in weekenduri. Stiam ca solutia spre visele noastre era in alta parte: strategia de cursa si nutritia echipei.

Robert s-a ocupat de partea de nutritie si a facut un lucru extraordinar. Aveam doze de mancare specifice, gandite sa le luam fie la 45 de minute, fie la 1 sau 2ore. Energia echipei nu trebuia sa fluctueze deloc, ci sa fie permanent constanta. Fara geluri, fara spike-uri de energie. Spre finalul urcarilor puternice apelam la un mix cu miere, polen si cafea. Retetele naturale folosite de Robert in cursa mergeau extraordinar, moralul echipei era si el mereu sus. Loading-ul cu energie pentru o astfel de cursa se face cu cateva saptamani inainte si regula de baza este sa nu experimentezi nimic nou in cursa. Regula de care ne-am bucurat si noi.

Aveam scrise pe hartie planurile de backup B si C. Eram dispusi sa ne ajutam unul pe celalalt, sa ne impingem de la spate, sa facem orice pentru rezultatul echipei.

CURSA – The best revenge is massive success.

Vremea este excelenta la 1500m, un frig care indeamna la viteza si la mai putina hidratare. Suntem optimisti, dar stim foarte bine ca la peste 2000m, situatia nu mai este asa de roz. Avem nu doar echipamentul obligatoriu impus de organizatorii cursei, ci echipamentul necesar unei astfel de zile. Conform planului, nu ar trebui sa prindem decat 2-3 ore de intuneric, iar ritmul constant de alergare ar trebui sa ne tina temperatura corpului optima.

Atata dorinta acumulata, pregatire, energie. Totul este pe cale sa explodeze in cateva secunde.

Un ultim salut cu adversarii nostri, o ultima imbratisare si plecam in matematica necunoscutului, in locul nostru de joaca preferat.

Contrar asteptarilor mele, se pleaca foarte incet, nimeni nu indrazneste sa conduca cursa si suntem imediat in fruntea plutonului, cu un ritm usor de alergare. La un start de ultramaraton ai atat de multa energie acumulata, incat trebuie sa fii foarte calculat sa nu alergi tare pe primii 20-30km. Ii spun imediat lui Robert ca planul pana la CP6 – intoarcerea in basecamp – este doar sa fim atenti sa nu ne accidentam, sa calcam corect si sa incercam sa ne bucuram de fiecare pas. Nu dureaza mult, ca il vad pe Robert cum zboara peste un parau, moment in care lumea s-a oprit pentru mine. Se ridica repede, imi spune ca nu e nimic grav si continuam alergarea spre primul CP. Whew.

Ne grupam cu cateva echipe, incercam sa tinem moralul sus si sa nu ne gandim la emotiile cursei. Ajungem la primul CP in primele 3-4 echipe, stampilam si fugim. Clasamentul aici conteaza foarte putin si incercam sa ne uitam doar la ceas. Ne-am studiat bine adversarii inainte de cursa, iar in fata noastra sunt acum – surprinzator sau nu, doar echipe pe care nu le luaseram in calcul. Prima coborare spre Poiana Stanei si primele scurtaturi ne aduc repede la urmatorul punct de control.

La intrarea in padure gasim 2 caini ciobanesti proaspati sfasiati de urs. Probabil totul se intamplase cu maxim o ora inainte de a ajunge noi acolo, erau aspecte pe care nu vreau sa le descriu, dar care indicau acest lucru. Este o imagine pe care greu o uiti si la care nu poti ramane pasiv. Totusi, concentrarea echipei asupra cursei este atat de mare incat nici eu, dar nici Robert nu spunem nimic. Ne continuam alergarea ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

Din CP2 urcam spre Piatra Arsa si deja se intampla doua lucruri neasteptate de noi. Echipa salvamontistilor ne iese in fata pe o scurtatura de care nu stiam ca exista, iar echipa cu care ne duelam direct, formata din prietenii nostri Dani Florea si Florin Szomyu reusesc sa se rataceasca. La iesirea din padure, vad o carare noua, formata de la scurgerile masive de apa, care dupa 10 minute ne aduce imediat pe primul loc si totodata prima echipa la CP3. Sunt rare momentele in care cel mai bun maratonist al Romaniei, Marius Ionescu, te aplauda si incurajeaza de pe margine. Este tratamentul pe care il primim la Piatra Arsa si care ne da un imbold puternic pentru coborarea care urmeaza.

Sunt cateva portiuni tehnice, stancoase, cu coborari in viteza pe lanturi si il vad pe Robert ca ramane in urma. Sunt momente care te pot frustra pe moment, dar stiu ca succesul consta in puterea de intelegere a echipei. Totodata, faptul ca nu suntem complementari pe urcari versus coborari – ajuta la nivelul constant de alergare.

Jepii Mari i-am alergat doar in curse. La antrenamente, preferam sa alegem zone mai putin populate de pantof, mai salbatice, mai in inima muntilor. Imi aduc aminte ca este o scurtatura mare aici si in timp ce alergam in viteza pe serpentinele traseului, mintea imi sta doar la scurtatura respectiva. Am trecut oare de ea? De ce nu am venit la recunoastere aici sa fim siguri de scurtatura? Gasesc ceea ce pare o poteca abrupta in stanga traseului si dam drumul la picioare. Am impresia ca alergam de ceva timp pe scurtatura asta si in fata nu se vede niciun semn de traseu sau marcaj. Sunt responsabilul direct cu traseul si scurtaturile si presiunea este doar pe umerii mei. Ma panichez putin sub adrenalina cursei, dar triughiul albastru apare in fata noastra. Liniste in capul meu. Fericire si picioare usoare pana la CP4.

Ajungem prima echipa aici, urmeaza o urcare grea pe Jepii Mici, asa ca decidem sa facem o pauza mai mare(2-3min) si sa ne alimentam. Oana si Iulian Grigore sunt si ei aici si ne incurajeaza cu apropo-uri directe la recordul cursei. Trebuie sa ramanem constanti pana la final, prea multi factori motivanti in jur, prea multa adrenalina in venele noastre. Alimentam si plecam pe locul 2 spre Babele.

Ii ajungem pe primii si decidem sa alergam impreuna pe aceasta urcare. Cam mult spus…sa alergam. Devine mai mult catarare rapida in patru labe pana sus. Baietii din fata noastra forteaza si cred ca este o idee proasta sa intram in jocul lor. Cedam teren, dar imediat ne apropiem iar de ei. E clar ca se intampla ceva in echipa lor, distanta creste considerabil intre ei si nu mai merg impreuna. Probabil aici este punctul in care baietii au pierdut cursa…

Ajung cam obosit la Babele, dar parca mai odihnit ca in alti ani. Suntem abia la km 30.

CP5/CP16. Ne revenim pe coborarea scurta si ne intalnim cu Support Team-ul nostru din tabara de baza: Lush si Corina. Si cu pepenele rosu. De vis. Planul era sa stam 5-6 minute aici, asadar o pauza destul de mare. Ma uit la ceas, au trecut deja 7 minute si trebuia sa schimb pantofii si ciorapii aici. Ma uit la urcarea ce ne asteapta si credem ca prima echipa deja are un avans considerabil. Abandonez ideea cu schimbul hainelor aici, strangem rucsacii si plecam in alergare spre prima urcare de la Vf Omu. Din trei cate aveau sa fie pana la final…

Chiar daca stim ca trebuie sa fim atenti doar la timpii nostri intermediari si nu la lupta cu ceilalti, nu vrem nici sa pierdem din vedere contactul cu prima echipa. E psihologic, nu stim unde sunt pe traseu si ne demotiveaza. Auzim zgomot in spatele nostru si primul gand care imi trece prin cap – este ca ne-au prins cei de pe locul 3. Surpriza, prima echipa a stat mai mult decat noi in tabara de baza si noi eram primii fara sa stim. Chiar daca suntem depasiti, e confortabil. Urcarea nu este punctul meu forte si Robert se simte mult mai bine, spre finalul urcarii aveam sa iau si singurul gel din aceasta cursa, doar sa-mi revin. Vremea se inrautateste pe masura ce crestem in altitudine si de la 2000m, vizibilitatea este foarte scazuta. Ne ajutam si de echipament, dar abia zarim marcajele. Suntem grupati, vedem la 20-30m – asadar am pierdut contactul cu prima echipa. Cu toate ca am facut urcarea asta de zeci de ori, bajbaim traseul si ajungem pe Varful Bucura, din greseala. Robert nu stie unde suntem, eu sunt totusi bucuros ca de aici mergem doar pe muchie pana la Vf Omu si nu ne mai putem rataci. Am pierdut probabil 4 minute bajbaind sub varf.

CP7. Omu1. In cabana e cald si adapost, semn ca nu-i bine sa stam prea mult in checkpoint, asa ca iesim rapid si incepem coborarea pe Valea Cerbului. Alergam spre nicaieri aici, asa am impresia. Nu ne vedem decat la 5-10m, doar directia pe care o stiu atat de bine ma ajuta in momentul asta. Coboram abrupt pe nemarcat pana in vale cand intalnim marcajul turistic.

De aici pot sa zic ca m-am simtit extraordinar pana la finalul cursei. Este momentul in care corpul intra pe modul automatic, momentul in care treci de distanta unui maraton clasic. Probabil psihicul face minuni si se gandeste ca atunci cand le e greu altora – tie trebuie sa-ti fie usor, probabil durerea fizica este instaurata in tot corpul asa incat nu o mai simti in anumite zone esentiale pentru alergare, probabil corpul consuma mai eficient grasimile decat carbohidratii. Sunt atatea explicatii care ar putea fi corecte, atatea variante diferite pentru un singur corp. In momentul asta, nu ma intereseaza niciuna din explicatii. Alerg la vale ca un fulg, nu simt nimic. Iesim din nori spre 2000m si intram intr-un val cald care ne usuca temporar.

La CP8 gasim un voluntar putin depasit de situatie care ne ajuta cu mancare si ne ureaza succes. Plecam intr-o alta calatorie scurta, o alta vizita la Omu. Ma ajuta foarte mult sa-mi impart traseul – incremental – in “calatorii scurte”: un traseu lung este alcatuit din bucati de trasee scurte. Tot ce trebuie sa faci este sa te gandesti doar la urmatorul traseu scurt pe care il ai de parcurs. Sau tot ce trebuie sa NU faci este sa te gandesti la toata distanta pe care o ai de parcurs, cand nu ai ajuns nici la jumatatea cursei.

Trecem de Panta Prostului cand noroiul incepe sa treaca de glezne. Faptul ca alergarea montana presupune sa treci peste atatea obstacole diferite face cursa mai interesanta si nu asa monotana ca alergarea in parc. Noroiul din panta asta este de la oile care tocmai au coborat de la stana. Noi trebuie sa urcam pe rahatul oilor la deal pe o ploaie torentiala. Doar ca pantofii astia ai mei de alergare au facut de mult timp 1000km si aderenta lor a scazut mult. Singura solutie este sa-mi infig degetele sa nu alunec. Mm, delicios. La Poiana Izvoarelor nu ne asteapta nimeni cu apa, asa cum credeam – asa ca fugim in spatele cabanei sa facem ultima re-alimentare pana la Vf Omu. Este ultimul punct in care gasesti apa, probabil distanta cea mai lunga din concurs fara apa. Chiar daca motivatia nu este aici la punctul maxim – probabil datorita faptului ca ne asteptam sa gasim voluntarii cu apa in fata cabanei – incepem alergarea spre Bucsoiu. Pana la Prepeleag ne-a plouat torential…

Nu stim cat de departe suntem de prima echipa si asta ma enerveaza la culme. Aflam doar la punctele de control intermediare cat de mult creste/scade ecartul. Aveam sa vedem ca si mai enervant este sa fii prima echipa si atunci chiar nu stii cat de departe este urmatoarea echipa…

CP9. Ploua torential. La Prepeleag incercam sa stampilam cat de repede putem. Este o zona scurta aici in care nu esti in padure, asadar total neprotejat impotriva ploii torentiale. Voluntarii ies cu greu din cort, stampileaza si mai greu fisa noastra de concurs. Il vad pe Robert putin nervos pe voluntari, pe ploaia de afara, pe echipa cu care am pierdut contactul – pe situatie. Este ce-mi doresc cel mai putin pe aceasta urcare grea, care urmeaza tot dupa o urcare. Sunt practic 2 urcari legate – cel putin eu asa le vad in cursa. Moralul nu este foarte sus si incepem sa urcam. Din nou. Plouati, cu capul in jos, prindem ritm si ne ajutam fara prea multe cuvinte pe lanturile umede de sub Varful Bucsoiu. Cu toate ca vremea se insenineaza si apar zone scurte cu soare si valuri calde, imediat sub varf incepem sa auzim tunetele cat mai aproape. Prindem un moment cu vizibilitate mai buna, exact in momentul in care trebuia sa gasim poteca care ocoleste varful pe curba de nivel. Vizibilitatea si gasirea imediata a potecii imi ridica brusc moralul si speram sa recuperam cateva minute.

CP10. Moralul este din nou sus, ne intalnim iar cu echipa de suport (Corina + Lush) si cu Marius Vasilache, care stie foarte bine nevoile noastre si ne ajuta intr-un moment cheie. Nu stam foarte mult in cabana, imi doresc sa ajungem primii la urmatorul CP, pentru ca de acolo urmeaza ultima urcare grea din cursa si ne ajuta moral in lupta pentru primul loc si in timpii propusi de noi.

Suntem asadar, din nou, in cel mai inalt punct al cursei. Vremea este la fel ca si la prima urcare: ploaie cu vizibilitate scazuta. Silviu Balan ne conduce totusi catre intrarea spre Vf Scara. Pastrez o distanta de maxim 5m intre mine si Robert si alergam spre o mare de nori. E superb, greu de descris si probabil prea personal. Poteca se vede exact cat avem nevoie pentru ritmul pe care il avem pe aceasta coborare. Urmeaza o urcare scurta pana pe Varful Scara pe care decidem sa o alergam in totalitate, din inertia coborarii de la Omu. Alergam si la deal, ne simtim excelent.

Vedem 2 siluete departe in fata noastra, Robert imi spune ca am ajuns prima echipa. Eh, nu se poate – aveau 8 minute avans la Omu, probabil sunt niste turisti rataciti. Dar cine mai umbla prin munti pe vremea asta? Continuam alergarea la deal cu acelasi ritm si imi confirm ca i-am ajuns – abia cand ii salutam. Nu ne vine sa credem. Ne par obositi, distanti intre ei si cu moralul scazut. Total opus de felul in care ne aflam noi in acest moment al cursei. Conversam timp de un minut despre starea lor si un posibil ajutor pe care eram dispusi sa il oferim.

Tensiunea creste, suntem doua echipe pe primul loc. Urmeaza o coborare tehnica, lunga si foarte stancoasa. ” – Robert, dam pedala?” Baietii ne urmeaza ritmul si coboram rapid spre vale. Urmatoarele minute sunt mai intense decat la multe curse scurte la care am participat. Alerg in fata si impun un ritm extrem, la limita. ” – Robert, aici si acum am nevoie de tine.” Forjez din ce in ce mai tare si Robert ma urmeaza. La fel si baietii care abia se miscau acum 10 minute. Chiar daca consumul de energie este mare si ineficient, adrenalina pompeaza serios si incercam sa crestem ritmul constant pana intram in padure, cand ne dorim sa pierdem contactul vizual cu cealalta echipa. Robert merge extraordinar de tare, baietii stau lipiti de noi constant, timp de 5-10 minute. E incredibil, ma simt ca intr-o cursa de F1 la care nu avem bilete in tribune – suntem parte din spectacol. Acum trebuie sa vedem rezultatul pregatirii noastre.

Terenul devine tot mai accidentat, pietrele pe care calcam tot mai mici. Nu este loc de greseala. Ma uit in spate si deodata baietii din spatele nostru scad ritmul. Complet. Ne continuam alergarea rapida si ne uitam in spate doar cand ne permite terenul. In doar cateva minute, abia mai zarim echipa urmaritoare. Am castigat testul de moral, acum trebuie sa revenim la ritmul constant al cursei.

CP11. Salvamont Bran. Sau checkpoint-ul cu supa calda. Cel putin, asa ne doream sa fie. Nu fierbinte. Eu nu pot sa mananc fierbinte si nici nu avem luxul catorva minute sa racim supa. Nu-mi vine sa cred ca avem o astfel de problema, fetele de la checkpoint sufla in supa si o trec dintr-un castron in altul pentru noi. Foarte saritoare, dar nu ne ajuta prea mult. Beau jumatate de supa, 2 pahare de ceai cald si fugim spre punctul de intersectie unde trebuie sa stampilam fisa de concurs. Avem de alergat cateva minute pe un plat care imi permite sa ma uit la ceas si sa fac cateva calcule. Nu se poate, avem niste timpi pe care nici nu i-am visat pana aici.

Ajungem rapid si cu pulsul cam ridicat in intersectie, unde avem parte de o mare surpriza: nu gasim checkpoint-ul si nici voluntarii. Robert nu stie exact locul in care trebuie sa fie checkpoint-ul si probabil isi pune intrebari daca nu cumva nici eu nu il stiu. Cum sa nu-l stiu? Am mai fost la atatea editii, aici a fost mereu. Tipam cat putem de tare, asteptam doar-doar sa ne raspunda cineva. Tipam timp de cateva minute in continuu. Nimic. E liniste si ploua torential. O liniste enervanta si parca atat de zgomotoasa..De cateva ore bune, timpul a fost impartit de noi pe segmente de traseu si minutele pe care le castigam pe anumite segmente erau foarte pretioase. La checkpoint-uri contau si secundele. Acum nu mai conteaza nimic, suntem intr-o situatie in care trebuie sa luam urgent o decizie: fie continuam cursa fara sa luam stampila legala din checkpoint-ul inexistent, fie ne intoarcem la Salvamont Bran sa anuntam voluntarii de acolo si totodata sa incercam apoi scurtatura prin vale. Tu ce ai fi facut in locul nostru?

Suntem atat de nervosi, orice decizie ne dezavantajeaza. Scot telefonul si imi dau seama ca aici este solutia castigatoare. Fie facem fotografii cu locul cu pricina si noi cu numerele de concurs, fie sunam organizatorii prin telefon sa-i anuntam despre problema. Telefonul este ud, chiar si in punga de plastic in care l-am tinut. Touchscreen-ul nu mai functioneaza.

Merde!

Incerc sa-l sterg cumva – dar tot ce am este ud. Reusesc cu greu si sunam disperati la primul numar de telefon de pe fisa de concurs. No network coverage! Doamneee, nimic nu merge! Alerg pana spre drum, dar nici acolo nu avem semnal. Alerg pe plat spre Bran si prind o linie salvatoare. Whew, suna. Asteptam sa raspunda cineva, dar nu raspunda nimeni. Minutele se scurg rapid si ne asteptam din moment in moment sa ne ajunga echipa de la locul 2. Incercam la alt numar de telefon al organizatorilor, nu au ei semnal.(!!) Al 3lea si ultimul numar de telefon este castigator: Cornel Spiridon! Ne spune ca este totul ok, stiu despre problema si putem pleca. Era go-ahead-ul de care aveam nevoie. Impachetam si fugim tare spre urmatorul checkpoint.

Este ultima urcare din concurs si inca suntem prima echipa, ne refacem rapid moralul si reusim sa alergam aproape in totalitate urcarea pana in Saua Polite – cu anumite exceptii unde noroiul era atat de mare incat chiar mergeam in 4 labe…Nu credeam ca putem alerga asa bine segmentul de aici, Robert m-a motivat serios pe urcarea asta si faptul ca am mancat ce trebuie cand trebuia a contat foarte mult.

CP12. Fetele de aici sunt mirate sa ne vada asa devreme si ne zic ca avem cateva ore peste record. Chiar daca scenariul real nu era chiar atat de optimist, ne-au motivat tare si am plecat in alergare spre Valea Gaura. Trecem rapid de zona cu lanturi si fortam ritmul mai tare sa intram in caldare, de unde am putea vedea de la distanta echipa urmaritoare, dar nu se vede nimic. Yay, suntem bucurosi, am pierdut contactul cu echipa de pe locul 2 si tot ce ne dorim acum este sa ajungem rapid la Omu pentru ultima oara, dupa care putem canta “Conquest of Paradise” pana la final, cu speranta ca ne va motiva pe ultimele noastre resurse fizice.

La iesirea in caldare ne intalnim cu Silviu Balan, care ne spune sa nu ne mai grabim asa tare – cursa a fost oprita din cauza conditiilor meteo. Buuun, nu poate fi decat o gluma. O gluma pe care nu sunt dispus sa o inteleg in starea in care ma aflu: plouat de cateva ore si trecut prin situatii limita. E cursa la care m-am pregatit inca de anul trecut si pe care o astept de atatia ani! Nu se poate sa fie oprita cursa, vremea este chiar buna in caldarea in care ne aflam noi. Silviu ne spune ca nu glumeste, probabil am vorbit total 30 secunde cu el. Ne continuam alergarea spre Omu, suntem siguri ca la CP13 vom vorbi cu organizatorii de acolo si continua cursa spre finish.

CP13. Ajungem intr-un timp bun la Omu pentru ultima oara. Vremea nu este buna, dar nici mai rea decat la vizitele noastre precedente. Vorbim cu organizatorii, care sunt foarte seriosi in decizia lor: putem continua – dar fara fisa de concurs, iar voluntarii din urmatoarele checkpoint-uri nu vor mai fi in post-uri. Resemnarea se asterne pe fetele noastre, intelegem situatia limita in care se afla concurentii si riscul la care se expun.

Dar visele noastre…

Adrenalina cursei, vuietul dorintelor interioare, zgomotul puternic al pietrelor pe care alergam – totul se opreste acum subit sub zgomotul picaturilor lente de ploaie, pe care le auzim parca pentru prima oara pe jachetele noastre.

Tic-tac, tic-tac…

 

(!) UPDATE: Dream come true – 2015 (17h22m)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *